mojicia

Mojicie și ipocrizie

Mojicia și grobianismul au ajuns să fie percepute ca dovezi de autenticitate. „E de-al nostru”, auzi în mulțime. Educația a devenit un fel de exotism, respectul pentru reguli- o formă de rigiditate, a vorbi corect sau a aștepta același lucru de la ceilalți este etichetat drept aroganță.

Se insinuează tot mai des ideea că școala este o pierdere de timp, respectul pentru reguli- o prostie, iar cine oprește la semafor, la roșu, este doar… un fraier. Este o logică a scurtăturii, a „descurcărelii”, care câștigă teren în detrimentul responsabilității.

Există o vorbă veche care circulă în multe forme și care spune ceva despre limite: dacă lași porcii să se suie în copac, să nu te mire când își vor permite să te lovească cu copita.

Nu pot să nu observ un alt tipar al acestor ultimi ani. Nu sunt adepta bălăcărelilor în public. Cu atât mai puțin atunci când ele vin din partea celor care au responsabilitatea de a conduce. Cred, încă, în ideea că funcția aduce cu sine o obligație de decență.

Dar atunci când o femeie răspunde cu aceeași monedă unor agresiuni verbale tolerate sau chiar aplaudate ani la rând, reacțiile se schimbă brusc. Cei care ieri ridicau tonul fără rușine devin, peste noapte, extrem de sensibili, cu urechi fine. Iar explicația nu ține de principii, ci de contextul politic în care se află cea care a îndrăznit să răspundă pe același ton.

Și standardele se aplică diferit. Femeile din spațiul public sunt comparate cu modele istorice de excepție, în timp ce bărbații sunt lăudați pentru că nu au făcut o gafă exagerată- cele mici sunt chiar simpatice, nu-i așa…? Lor nu li se cere rigoare, experiență sau performanță. Nici măcar parcursul educațional nu este esențial; bine că au luat bacul… nu contează la ce vârstă. În schimb, femeilor li se cere să fie impecabile, constante și exemplare.

Discutam recent cu cineva profund indignat de nivelul doamnelor din guvern. I-am sugerat atât: să compare profesionalismul și performanța lor cu ale colegilor de guvernare, nu cu nominalizații la premiile Academiei Române. Privite astfel, multe lucruri nu mai par atât de ieșite din comun, iar problema reală se vede mai clar: standardele foarte scăzute, standarde duble și reflexul de a judeca diferit, în funcție de cine vorbește, nu de ce spune sau face.

Într-o societate normală, exigența ar trebui să fie aceeași pentru toți. Nu mai mare pentru unii și mai mică pentru alții. Pentru că, atunci când criteriile devin selective, adevărul ajunge să fie negociabil. Iar acolo unde adevărul devine negociabil, respectul dispare încet, dar sigur.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *