Dacă aș primi câte 50 de bani pentru fiecare dată când am simțit vină pentru că aveam nevoie de o pauză, aș fi bogată.
Cum am ajuns să ne simțim vinovate pentru că respirăm?
Vrem să fim bune, calde, de ajutor, implicate, disponibile dar uităm că dragostea, bunătatea izvorăsc dintr-o inimă care a primit aceste daruri. Când propriul nostru rezervor este gol, este greu să-i iubim pe ceilalți cu adevărat.
Este greu să recunoaștem când acțiunile care ne fac să ne simțim iubitori față de ceilalți se transformă în unele care ne controlează și ne suprasolicităm pentru a satisface nevoile altora, neglijându-ne pe ale noastre. Și atunci începi să simți: iritabilitate fără motiv, lipsă de răbdare, apatie, epuizare. Îți este greu să iei decizii simple și ești îngrojorat că o să-i dezamăgești pe ceilalți. Problemele altora devin prioritatea ta, iar propriile nevoi ajung pe lista de „poate, cândva”.
Grija față de tine nu e răsfăț, nu este egoism și nu trebuie să devină un „bonus” pe care ți-l permiți doar când ai terminat totul pentru toți. Îngrijirea de sine ne ajută să ne concentrăm și să fim înțelepți. Și nu mă refer la băile cu spumă și programările la manichiură – deși acestea ajută. Vorbesc despre o îngrijire a sufletului, despre acea grijă care te reface din rădăcini.
Ai nevoie de tăcere, de spațiu, ai nevoie să respiri și momente în care să nu fii nimic pentru nimeni.
Îngrijirea de sine înseamnă să te umpli cu toate lucrurile bune pe care speri să le oferi celorlalți. Schimbă peisajul, vizitează o grădină, un muzeu sau o biserică din apropiere. Chiar și un ceai băut intr-o cafenea sau o plimbare cu mașina poate oferi o perspectivă nouă și te poate ajuta să respiri mai ușor. Fă ceva care stârnește bucurie, creativitate. Stai la povești cu un prieten de încredere sau mergi la un preot. Împărtășirea gândurilor tale cu o persoană plină de compasiune îți poate ușura povara emoțională.
Orice femeie prinsă în capcana dăruirii constante riscă să uite un lucru esențial – nu e nevoie să fii epuizată pentru a fi prețuită. Și poate femeile care au copii mici sunt primele care se recunosc în această situașie. Dar nu doar ele.
Auzim de mici că sacrificiul e nobil, mai ales pentru noi, femeile. Dar ce se întâmplă când nu mai rămâne nimic de dat?
Adevărul e că trebuie să învățăm să ne punem pe noi pe primul loc. Măcar din când în când. Nu din egoism, ci din necesitate. E ca la instrucțiunile din avion – pune-ți tu masca de oxigen înainte să-i ajuți pe alții.
Îți trebuie curaj să spui: „Am nevoie de timp.” și să nu-ți mai ceri scuze, iar asta nu te face mai puțin femeie, ci mai aproape de adevărata TU.
Carmen
