Un răsărit și o valiză

Stau cu coatele pe geam și „privesc”  la drumul parcurs de mine în ultimul timp și la poveștile pe care le-am scris împreună cu toți cei care mi-au fost alături. Și știți ce am descoperit? Scriem frumos tare! Doar că fiecare poveste are un sfârșit. Și fiecare sfârșit, vrând-nevrând, atrage un nou început. Pentru că așa e legea firii: nimic ce începe nu este etern. Acum, noua mea poveste se conturează în jurul întrebării: este posibil să luăm viața de la capăt? Și răspunsul este „da”, dragii mei prieteni, „da”!

Viața ne surprinde adesea cu schimbări, mari sau mici, care ne forțează să ne reconfigurăm traseul. Poate a fost o schimbare a locului de muncă sau o simplă discuție care ne-a făcut să vedem lumea cu alți ochi. Sau altceva… Dar aceste momente ne îndeamnă să ieșim din zona de confort, să respirăm adânc și să alegem să trăim cu adevărat. Sunt la un nou început de drum care sigur va fi frumos, chiar de-ar fi pe poteci înguste, prin văi largi, pe creste înalte ori înotând în ape limpezi.

Dragii mei, a trăi înseamnă mult mai mult decât a supraviețui. Înseamnă să ne trezim dimineața zâmbind, să ne (re)descoperim pasiunile, să ne bucurăm că vedem cerul și soarele de pe el, că simțim aerul proaspăt al dimineților. Este despre a găsi fericirea în lucruri mărunte – fie că ne facem timp pentru un hobby, fie că ajutăm semenii. Ceea ce contează cu adevărat este bucuria pe care o aducem în viața noastră și în a celor din jur.

Pentru mine, privind înapoi, cei mai recenți ani au fost o binecuvântare. Am avut șansa de a cunoaște oameni extraordinari, care m-au ajutat să cresc, cu care am scris povești frumoase pentru cei care au avut timp să le urmărească, să le despice firul în patru, ca să le înțeleagă farmecul. De la fiecare suflet cu care m-am intersectat am învățat ceva, iar cea mai mare recompensă a muncii mele a fost zâmbetul oamenilor care au apreciat ceea ce am făcut cu drag și dedicare. Închei cu inima strânsă de emoție o poveste și încep alta. A venit momentul în care trebuie să închei un rol și plec cu un bagaj de neprețuit de amintiri frumoase din această experiență. Sunt cu valiza în mână pe peronul vieții și văd cât de norocoasă sunt pentru că am trăit toate aceste lecții minunate, pe o scenă cu multe refectoare și cu un public excepțional.

Privesc orizonul care strălucește printre ramuri de magnolii ce-și poartă mândre mugurii pregătiți să plesnească în soarele primăvăratec și deschid o nouă pagină în viața mea. Deși tac, îmi aud vocea puțin gâtuită rostind o întrebare la care tot eu trebuie să răspund: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” Este o întrebare care se potrivește oricărei vârste, indiferent dacă ai 15, 30, 50 sau 70 de ani. Răspunsurile pot varia, în funcție de valiza pe care o cară fiecare, dar esența rămâne aceeași: toți vrem să fim fericiți, înconjurați de iubire și de frumos. Da, asta îmi doresc cu adevărat! Și îmi place răspunsul meu! Sigur mi l-a suflat îngerașul bun, care mă veghează mereu. Doamne, plec într-o nouă aventură a vieții, pe care unii o vor numi „iresponsabilitate”. Eu cred că e un nou început, unul în care pășesc cu încredere și pentru care scriu cu stiloul câteva detalii pe-un colț de hârtie. Aștern posibilitățile: întrebări noi, răspunsuri noi, drumuri noi, libertate de gândire, libertate de acțiune.

Posibilitățile se află peste tot, în fiecare zi, la colțul străzii sau în momentele de solitudine. Când eram copil, în colțul din dreapta sus al foii de desen făceam un soare mare. Acum desenez un îngeraș. De-acolo, de sus, se uită cu ochi mari, pe cărarea mea. Pornesc ușor, cu valiza mea valoroasă. De-oi păși pe alăturea, sigur mă va trage de păr, să mă aducă pe calea cea bună.

Vă mulțumesc din suflet pentru tot ce mi-ați oferit, pentru ce am învățat de la voi și pentru că ați acceptat ca o bună parte a vieții mele să v-o dedic. Gata, pentru azi! Mă scutur și mă pregătesc să dau visurilor viață.

Vouă, celor ce vă iubesc atât de mult, vă arunc o întrebare: vă dați voie să visați? Curaj! Să ne prindă visurile aripi! Puterea e în noi! Vă iubesc, oameni dragi sufletului meu, chiar dacă nu știu numele fiecăruia! Poate nici nu contează asta! Eu iubesc lumea!

A voastră, de oriunde m-ar duce poteca vieții,
Carmen-Elena NASTASĂ

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *